Poveste de dragoste cu tine insati I


Imprimare E-mail
Te-ai gândit vreodată că nu te iubeşti destul? Sau poate eşti dintre acele femei care consideră că nu este nevoie să se iubească deloc pe ele însele, că aceasta este chiar un act imoral sau ne-spiritual – singura datorie a femeii (mai ales cand este si mama) fiind aceea de a-i iubi pe ceilalţi şi de a se pune pe ultimul loc pe ea însaşi…
Ei bine, dacă gândeşti astfel, s-ar putea să te înşeli.

 

Există autori, precum Lise Bourbeau – fondatoarea celei mai renumite şcoli de dezvoltare personală din Canada, a cărei filosofie de viaţă este difuzată azi în 22 de ţări şi în 9 limbi – care afirmă că bolile sunt semnalul de alarmă pe care corpul nostru îl trage pentru a ne avertiza că nu ne iubim suficient.
Cu alte cuvinte, aglomeraţia din policlinici şi spitale poate fi considerată un barometru al iubirii pe care oamenii din societatea actuală o au pentru ei înşişi!
Multe dintre noi visăm la sufletul pereche, la acea relaţie care, printr-o iubire totală şi necondiţionată va umple inima noastră şi ne va vindeca toate rănile sufleteşti.
Şi totuşi, la fel de mulţi ignorăm întreaga viaţă pe cineva care este foarte aproape şi care tânjeşte mereu după iubirea noastră: ne ignorăm pe noi însene!

Foarte multe din rănile sufleteşti pe care le avem ni le provocăm noi însene prin modul inadecvat în care ne privim. În momentul în care începem să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem dispare brusc o mare parte din agresiunile care ne obişnuisem să credem că provin din exterior.
Violenţa exterioară are nevoie de mintea noastră agresivă pentru a ajunge în interior, altfel singurul ecou pe care îl trezesc în noi este compasiunea.
Dimpotrivă, o minte agresivă la adresa propriei fiinţe ne poate răni fără oprelişti, în numeroase moduri: gânduri de descurajare, de neputinţă, sentimente de inferioritate, stări de revoltă, frici etc.
În funcţie de cât de des permitem astfel de manifestări inferioare, ele capătă forţă. Astfel, doar agresiunea noastră faţă de noi însene poate crea breşa prin care lumea ne răneşte.

Justa măsură în iubirea de sine este aproape la fel de greu de dobândit ca şi cunoasterea de sine.
Oscilăm mereu între mândrie şi disperare. Când universul nostru individual (viata noastra zilnica) funcţionează cum ne place, luăm aceasta drept un semn al valorii noastre personale şi un motiv de mândrie.
Când nu ne mai oferă suficiente satisfacţii considerăm că nu merităm iubirea lui Dumnezeu şi ne lăsăm cuprinse de tristeţe. Astfel, val după val şi abis după abis, ne petrecem întreaga viaţă fără a ne iubi cu adevărat.
După numeroase treceri de la o extremă la alta, pare să se schiţeze o cale de mijloc: autocompătimirea – care nici ea nu are de fapt nimic de a face cu iubirea de sine, ci dimpotrivă provoacă tot atât de multe răni ca şi orgoliul sau neîncrederea în sine.
Fie că se referă la exterior sau la propria fiinţă, iubirea este totdeauna o probă de nobleţe interioară. Ea implică curaj, dăruire, dilatare a conştiinţei.

La nivel uman, cu excepţia fiinţelor extrem de elevate, rareori iubirea se prezintă în forma sa pură. Ea nu este aur, ci nisip aurifer. De aceea o relaţie de iubire implică totdeauna răbdarea de a alege fir cu fir ceea ce este pur de ceea ce este impur.
A explora iubirea de Sine înseamnă printre altele a pătrunde în acel domeniu misterios în care iubirea există, dar este lipsită de sentimentalisme. Aceasta este o lecţie fundamentală în lipsa căreia nu ne putem maturiza cu adevărat din punct de vedere afectiv.
Practic, prima poveste de dragoste adevărată este cel mai uşor să o ai cu tine însaţi, pentru că porneşti din punctul în care ajungi cu „celălalt” abia după o relaţie de câţiva ani, când reuşeşti să spulberi multe din iluziile perfecţiunii de la început.
Şi pentru că, deşi probabil ţi-ai spulberat de mult iluzia propriei perfecţiuni… de tine nu te poţi despărţi! Va trebui să mergi împreună cu tine până la capăt.

Dincolo de orice sentimentalisme, iubirea este o căutare sinceră şi continuă a binelui, armoniei, frumuseţii – pentru tine şi pentru cei pe care îi iubeşti.
Dacă această căutare nu există, sau este sufocată de multe tensiuni, confuzii, avidităţi, înseamnă că trebuie să alegi cu mai multă atenţie „nisipul aurifer” al universului tău interior, pana scoti tot aurul la suprafata. Iubirea înseamnă răbdare, toleranţă, transparenţă…
Este foarte frumos să înveţi toate acestea în interacţiunea cu ceilalţi, dar este esential să începi chiar acum raportându-te la tine însaţi.

Cât de mult te iubeşti cu adevărat?
Primul pas ar fi să îţi dai seama cât de multe te iubeşti cu adevărat. Pentru asta ar trebui să înţelegi că există în tine un suflet care are nevoie de răbdare, de admiratie, de toleranţă, de încurajare, de dragoste, de tandreţe…
I le acorzi?
autor:Emanuela Munteanu
*************************************
Anima

-va urma-

Author: Alina Dospinescu

Psiholog, trainer si Specialist in Academia Femeilor, Alina ajuta femeile sa se deschida fata de energia sacra a feminitatii si sa faca din viata in trup de femeie o binecuvantare pentru sine si pentru cei dragi. In calitate de facilitator de workshopuri si Grupuri pentru femei, ofera nu doar consilere si ghidare prin exercitii practice de feminitate (fata in fata si online), ci si caldura sufleteasca si incredere in sine femeilor cu care lucreaza, pentru ca stie ca orice transformare porneste in primul rand din inima. Alina aduce bucurie, iubire, transformare si o scanteie de magie divina in viata femeilor ce aleg sa descopere feminitatea lor unica si fascinanta in minunatul cadru al Grupurilor de Feminitate.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s